MIncinosu’ de Zamfir, pe motiv că sunt nori deasupra Cheilor Turzii, a cârmit-o spre Cheile Turului.
Am adăstat la Pensiunea fără nume. All inclusiv, cu masă, cu dormit şi scăldat. Bonus: o partidă de joacă-n iarbă!
Apoi, ne-am dus în defileu.
Când ne era lumea mai dragă, ne-am întors, pe fugă, la pensiune: tolomacu-şi uitase telefonu-n pom!
Acolo îl pusese, ca să ascultăm muzică!
După recuperarea aparatului, hai, înapoi, în chei. Aşa am făcut, noi, vreo şase km suplimentar!
Dar, a fost frumos: am cules coarne (de fapt, el!), am ţopăit pe stânci (amândoi), ca … o căpriţă (eu; el, ca un ţap bătrân!).
Cred că mi-am făcut normele pentru atestatul de căţărător. Abia aştept să vină nenea Mihai, ca să mă vadă! Dacă nu-mi dă atestatu’, rămân cu renumele de „capră neagră”!
În cântec de păsărele, în timp ce Zamfir a cules coarne, iar, eu am pescuit … un somn …
Cred că, dacă adunăm umblăturile de ieri şi de azi, batem jumatea de sută de km! deci, sunt aptă de mers la … mănăstire!
Pe drumul de-ntoarcere, m-a prins un alt … somn.
Hăăăăăpt, în mijlocu’ Copandului.
Ne-am odihnit vreo zece minute, apoi, de hatâru’ lui Zamfir, am plecat. L-am tras de mânecă, să devieze traseul … prin cimitir.
Acolo, în linişte … mormântală (sic!), cu triluri de păsărele, la umbra unui nuc, bătrân – desigur!, am pescuit somni, amândoi!
Această prezentare necesită JavaScript.