Uraaaa! După atâtea zile cu ploaie, în sfârșit, ne-am urnit!
Am luat-o pe urmele noilor indicatoare. Am mers, de la unul, la următorul, și am ajuns … nicăieri! La capăt, am găsit … câmpul. Nici un panou, nici o explicație, nici o îndrumare spre castru!
Am aflat că, astăzi, o mașină cu turişti a venit până la acest punct, a bâjbâit într-o parte, a bâjbâit în cealaltă, și … a plecat, înapoi, în oraș!
Deci, rezultatul … zero!
Noi, localnici de-ai castrului, am mâncat corcodușe, apoi, mure. Obosiți de acest efort, am căutat un nuc bătrân, cu iarbă tânără și multă sub el. Am mâncat, am băut (Zamfir a făcut cinste … cu apă din capacul termosului!) și … am dormit. De fapt, mai mult ne-am jucat!
După o oră de somn nedormit, am plecat spre casa de paie, iar, la întoarcere, Zamfir a cules floricele de lucernă sălbatecă. Sub ochiul meu vigilent.
Ne-am întors, tot, prin castru. Am reluat mâncatul murelor şi al corcoduşelor, am dat nişte indicaţii (preţioase, evident!) unei familii din Sătmar, …
Aşa s-au dus vreo patru – cinci ore …
Io, pe Cetate
Reclame
