Ne-am dus la pisici.
De-acolo, am plecat spre Gatu’ Poienii, apoi, la Sântioan. Am urcat, un pic, şi … am ajuns la Hărcana.
La întoarcere, la ieşirea din cătun, am urcat pe o coastă şi, lângă un izvor, am luat amiaza. Împreună. De fapt, pe rând: Zamfir mi-a pus în lăboşel. Până şi-a tăiat pâinea, eu am terminat. Nu mi-a mai dat nimic … decât, un sfert din carnea presată din conserva lui.
Am luat-o pe Valea Sărată, în sus. Când am ajuns, în sfârşit, la un pod, am fost întâmpinaţi de o delegaţie de dulăi. Le-a plăcut, aşa de mult, de mine, încât, … voiau să mă mănânce. Dar, Zamfir e gelos şi nu i-a lăsat. Un pic, tot au reuşit … să mă composteze. În cele din urmă, m-a legat, m-a tras între picioarele lui – transformate în contraforturi – şi … a dat cu pietre după ei!
Am ajuns acasă, relativ, cu bine. Şi acest fel de evenimente intră în … sarea hălăduielilor.
Biserica de lemn din Hărcana, despre care am mai scris, evoluează spre prăbuşirea finală.
Din păcate. Ale oamenilor. Ale … popilor, în primul rând!
Blog de Căţea 
Pingback: Mi-ar fi convenit ca… « Daurel's Blog