Văzând că Sfântu’ Ilie s-a mulţumit numai cu ameninţările, l-am scos pe Zamfir la Durgău.
Ritualul obişnuit:
– mergem la tufele noastre (eu merg din umbră-n umbră),
– pune hamacul (eu îl ajut trăgând de toate sforile la care ajung!),
– pune apă într-o cutie de conserve (care rămâne la locul faptei şi o mai umple şi ploaia, uneori),
– dumică pâine în lăboşelul meu (am învăţat să stau cuminte, să aştept până se moşmondeşte),
– desface conserva şi scurge uleiul peste pâine (mai scapă şi din peşte – n-am reuşit să-mi dau seama de-i din greşeală ori intenţionat; data viitoare, mă uit cu mai mare atenţie!),
– amestecă bine, până intră tot uleiul prin pâinică, …
Un deliciu! Mai ales că, după ce şterg uscat lăboşelul, mai pune şi un pumn de grăunţe.
Aşa-i de bună apa, după astea!
Apoi, ne-am întors pe Aleea elevilor în vacanţă.
Blog de Căţea 
Sigur că după ce mănânci bine apa are gust bun.
# Florina: Deci, ai înţeles?!
Tare mai seamănă Penelopa cu unul dintre căţeii mei. Doar că a mea s-a făcut mare. Nu ştiu cine e mai răsfăţat dintre voi doi. Şi hamacul….ce găselniţă…
# Adriana: Nici Ulise, nici Penelopa, nu erau deosebiţi, faţă de mulţi câini din jurul mei, decât prin faptul că … sunt ai mei.
Cu hamacul este o poveste: de vreo zece ani, am descoperit acest loc minunat, unde avem şi umbră şi distanţa necesară între punctele de prindere. Ulise nu suporta să se mişte ce are sub labe. De-aceea, am obişnuit-o pe Penelopa să accepte. O deranjează numai faptul că-şi scapă lăbuţele prin ochiuri şi se panichează când nu reuşeşte să şi le scoată.
În privinţa înrtrebării … ai dreptate! Cu ceva ani în urmă, un amic mă întreba: între tine şi Ulise, care e stăpânul? După o adâncă reflectare, am recunoscut: Ulise! Doar că, m-am îngrijit să nu afle! Penelopa este mică şi eu fac şi efortul de a o educa, fără să fiu prea dur, dar, şi efortul de a nu o răsfăţa. Prea mult! Cu Ulise m-am purtat ca un tată. Se pare că, au trecut anii, şi, cu Penelopa mă port ca un … bunic!